At 22, a fresh economics graduate, I looked at the future with hope and confidence. It was eight years after the fall of the Berlin Wall and, with it, the collapse of Romania’s communist regime. The economy was transitioning from a centralised market to a free one. Opportunities were everywhere, or so it seemed.

My first job was at Petrom, a large state-owned company. I lasted two years. The work wasn’t complicated, but it was repetitive: feasibility studies, statistics, reports. The salary was decent for a junior, and there were bonuses tied to the company’s financial results. But not much was left over for anything else. And the position had nothing to do with what I’d actually studied, International Economic Relations. Demotivated by the lack of creativity, I looked for a way out: I applied to a German university and was accepted with a scholarship into a master’s programme focused on EU economics, law, and policy.

Two years later, I was back in Romania, working in banking at a German-Romanian joint venture. I stayed three years. Then, without warning, the German bank decided to pull its investment and exit the Romanian market. Just like that, the job no longer existed.

So now what?

After a period of confusion, I decided to have an honest conversation with myself. What do I actually enjoy? What are my ideal working conditions? What kind of schedule do I want?

The answer was simple: I no longer wanted to work for anyone, not the state, not a private company. I wanted to be the one deciding how much, what, and when I work. So I chose a liberal profession. I passed the entry exam for Romania’s Chamber of Auditors, completed three years of internship and sat the certification exam. And there it was: my own firm. I was the managing director. I decided everything.

Except nobody had warned me that entrepreneurship can be harder than being an employee, especially in Romania’s fiscal conditions. It wasn’t the workload that scared me. It was my responsibility towards the people I worked with. My employees had families, children, and perhaps sick parents. Multiple lives depended on that paycheck. Sometimes the weight of that responsibility was overwhelming. Some months, I was the last one to take a salary from my own company.

I spent fourteen years as an entrepreneur. Until one day, overwhelmed by unfair competition, endless tax code changes, bureaucracy, and the sheer weight of responsibility, I noticed it was getting harder and harder to walk into the office. I’d unlock the door, but I couldn’t step through it.

That’s when I understood: I no longer liked what I was doing. The work had become a chore. Beyond the money, it brought me nothing, no growth, no challenge.

Today I’m a freelancer, coach, and team coach. Looking back, every transition taught me something about myself, even when I couldn’t see the lesson at the time.

What did I learn?

That the moment you can’t step through the door isn’t failure. It’s a signal. Your body and mind are telling you that you’re ready for something else, even if you don’t yet know what.

That having an honest conversation with yourself, no excuses, no deflection, is the real first step. Not the business plan, not the updated CV. The conversation with yourself.

That no matter how well you prepare your exit plan, life throws surprises. The pandemic taught me that. But also: once you’ve started down a path and you believe in the value of what you offer, keep walking.

And most importantly: you are not the title on your business card. You are much more than that. And when that title no longer represents you, you have every right to change it.

If something here resonated, if you, too, feel that “this isn’t working anymore” and you’re looking for a space to sort through your thoughts, I can create that space. A safe place, free of judgment, where you can sustain your own process of reflection and find your answers.

La 22 de ani, proaspăt absolventă de studii economice, priveam cu speranță și încredere spre viitor. Eram la 8 ani de la căderea zidului Berlinului și, implicit, de la căderea regimului comunist din România. Economia era în plin proces de trecere de la piața centralizată la economia de piață liberă. Piața era plină de oportunități sau cel puțin așa părea.

Primul job: la Petrom, o companie mare de stat. Am rezistat doi ani. Fișa postului nu era complicată, dar presupunea muncă repetitivă: studii de fezabilitate, statistică, rapoarte. Salariul era decent pentru un junior; existau și prime în funcție de rezultatele financiare ale companiei. Dar nu rămânea mare lucru pentru altceva. Iar postul nu avea nicio legătură cu ce studiasem eu, Relații Economice Internaționale. Demotivată de lipsa de creativitate, am căutat o ieșire: am aplicat la o universitate din Germania, am fost acceptată cu bursă într-un program de master în economie, drept și politică în UE.

Doi ani mai târziu, m-am întors în țară și m-am angajat în sistemul bancar, la un joint venture germano-român. Am activat acolo trei ani. Apoi, fără niciun avertisment, banca germană a decis să renunțe la investiție și să se retragă de pe piața românească. Brusc, jobul nu mai există.

Și acum? Ce fac?

După o perioadă de confuzie, am decis să stau de vorbă cu mine. La modul cel mai sincer. Ce îmi place cu adevărat? Care sunt condițiile ideale de muncă pentru mine? Ce program vreau?

Am ajuns la o concluzie simplă: nu mai doream să lucrez nici la stat, nici la privat. Voiam să fiu singura care decide cât, ce și când muncește. Așa am ales o profesie liberală: am dat examenul de intrare în Camera Auditorilor din România, am făcut trei ani de stagiu și am trecut examenul de absolvire. Și iată, aveam ce îmi doream: firma mea. Eram director general. Eu decideam ce și cum.

Doar că nimeni nu mă avertizase că viața de antreprenor poate fi mai dificilă decât cea de salariat, în special în condițiile fiscale din România. Nu munca în sine mă speria. Ci responsabilitatea față de oamenii cu care lucrăm. Angajații mei aveau familii, copii, părinți poate bolnavi. De salariul lor depindeau mai multe persoane. Uneori această responsabilitate era copleșitoare. Erau luni când îmi luam eu salariul, ultima din firmă.

Am activat în antreprenoriat paisprezece ani. Până într-o zi, copleșită de concurența neloială, de schimbările nesfârșite ale codului fiscal, de birocrație și de greutatea responsabilității, am observat că îmi era din ce în ce mai greu să pășesc în birou. Deschideam ușa cu cheia, dar nu puteam trece pragul.

Atunci am înțeles: nu mai îmi place ce fac. Munca asta devenise o corvoadă. În afară de bani, nu îmi mai aducea nimic, nici evoluție, nici provocare.

Astăzi sunt freelancer, coach și team coach. Și privind în urmă, fiecare tranziție m-a învățat câte ceva despre mine, chiar dacă la momentul respectiv nu vedeam lecția.

Ce am învățat?

Că momentul în care nu mai poți trece pragul nu e un eșec. E un semnal. Corpul și mintea îți spun că ești gata pentru altceva, chiar dacă nu știi încă exact pentru ce.

Că a sta de vorbă cu tine, sincer, fără scuze, e primul pas real. Nu planul de business, nu CV-ul actualizat. Conversația cu tine.

Că oricât de bine pregătit e planul tău de ieșire, viața aduce surprize. Pandemia m-a învățat asta. Dar și că, odată ce ai pornit pe un drum și crezi în valoarea a ceea ce oferi: keep walking.

Și cel mai important: că nu ești titlul de pe cartea de vizită. Ești mult mai mult decât atât. Iar când titlul nu te mai reprezintă, ai dreptul să-l schimbi.

Dacă te regăsești în ceva din ce ai citit, dacă și tu simți că „așa nu mai merge” și cauți un spațiu în care să îți pui gândurile în ordine, pot să creez acel spațiu. Un loc sigur, fără judecată, în care să susții propriul proces de reflecție și să îți găsești răspunsurile.